Cum se foloseşte frânarea de urgenţă la motocicletă – 1

Ceva teorie plictisitoare, doar pentru cei cu timp la dispoziţie.

Frânarea de urgenţă (numită impropriu şi frânarea de panică) înseamnă oprirea în siguranţă a motocicletei în cel mai mic spaţiu posibil, fără a bloca roţile motocicletei. Frânarea de urgenţă presupune anumite deprinderi care se învaţă şi testează limitele de aderenţă ale motocicletei, viteza de reacţie a pilotului şi învingerea primului instinct de frânare brutală. Dincolo de orice sfaturi, frânarea de urgenţă se exersează repetat, în situaţii simulate pentru a o deprinde corect, la nevoie.

Există printre şcolile moto trei opinii legate de frânarea de urgenţă şi fiecare instructor sau motociclist experimentat va ţine la una dintre ele ca fiind cea mai bună variantă.

Începem cu ultima opinie: cel mai bun mod de a aplica frânarea de urgenţă este acţionarea simultană: pedală de frână plus manetă de frână. Deşi în cadrul exerciţiilor acest lucru este posibil, unele studii arată că în situaţiile critice, eficienţa acestei metode de frânare este scăzută pentru că pur şi simplu creierul nu procesează simultan ambele comenzi şi nici una dintre frâne nu este aplicată suficient sau gradual. Astfel, de cele mai multe ori, frânarea simultană faţă-spate duce, din cauza pilotului,  la mărirea distanţei de frânare sau la blocarea roţii spate.

[O paranteză tehnică: Aspectul acesta a fost sesizat relativ recent de către unii producători. De exemplu, folosind un sistem de frânare parţial integral, maneta de frână a BMW K 1300 GT acţionează instant pe ambele frâne, iar pedala acţionează doar asupra discului spate. In schimb, la Yamaha FJR 1300 A situaţia e inversă: pedala comandă ambele roţi simultan, în timp ce maneta lucrează doar cu etrierele roţii faţă. La alţi producători, oricare apăsare acţionează ambele frâne - adică au pus la punct, pe langa ABS,  un sistem de frâne combinat integral. Paranteză închisă]

A doua opinie susţine că cel mai bun mod de a frâna este prin acţionarea asupra discului spate. Motivul: într-o decelerare puternică, oricum roata faţă şi furca sunt supuse unor presiuni extraordinare (încărcare, obstacole, gropi), mai ales într-o frânare în pantă. Abordarea decelerării în aceste condiţii, plus forţa de frânare aplicată, n-ar face decât să complice situaţia.

Cea mai cunoscută metodă  şi singura dovedită fizic ca având eficienţă maximă este totuşi frânarea graduală, preponderentă cu roata faţă. Totul ţine de aderenţă: când frânezi cu faţa, masa motocicletei şi a motociclistului se transferă în furca motocicletei (nu întâmplator furca motocicletei a cunoscut în timp o evoluţie semnificativă sub aspectul rezistenţei materialelor şi a mărimii diametrului telescopului), iar mai departe, în mica pată de contact a anvelopei faţă cu asfaltul. Acolo se întamplă totul: cu cât apăsarea este mai puternică, cu atât aderenţa e mai puternică şi opreşte motocicleta mai curând. Deci frânezi cu faţa, da?

Cat de tare?

În situaţiile critice, operaţiunile raţionale transmise creierului sunt anihilate de instinctul de conservare. Acesta este cel care, dacă îl laşi să acţioneze, îţi spune să eviţi un obstacol prin orice mijloc. Cel mai la îndemână mijloc de evitare este frânarea. Gestul poate fi mecanic: fără să îţi dai seama, apeşi cu maximă forţă pedala sau maneta.  Însă cum transferul de mase nu este instant (datorită suspensiei), roata care nu este prinsă în sarcină se va supune unei legi simple din fizică şi se va bloca instant. Dacă roata spate este cea care se blochează, inerţia va interfera cu efectul giroscopic şi astfel roata spate, rămasă fără aderenţă, va încerca să depăşească roata din faţă. Moment în care va culca motorul jos. La fel, dacă roata faţă se blochează instant, lipsa aderenţei va elimina efectul giroscopic. Efect imediat: motorul la pământ. Deci nu brusc.

Esenţial este ca forţa de apăsare pe maneta de frână să fie aplicată gradual. Ca atunci când storci o lămâie – porneşti uşor şi abia la final foloseşti maximul de putere. Dacă totuşi simţi că roata s-a blocat, eliberează doar un pic maneta, pentru a obţine din nou aderenţa. Aşadar, cât de tare trebuie să apeşi, nu-ţi va spune nimeni. Este o deprindere pe care o asimilezi singur într-o parcare goală. Dar despre asta, draga Tibi, în episodul următor.

Trackbacks (0)

  1. No trackbacks yet.

Comments (3)

  1. aprilie 21st, 2010 at 12:34 | #1

    acum am inteles si eu care e smecheria cu franarea de urgenta , la scoala nu mia povestit nimeni dar din instinct am tot folosito

  2. aprilie 22nd, 2010 at 13:33 | #2

    Din experienta pot sa va spun ca o franare progresiva, cu infrangerea instictului de a te infige la maxim in frane, se poate deprinde numai prin exercitii. Si aici sunt doua variante: te duci undeva si exersezi, eventual cu un prieten, ca altfel nu mai exista surpriza pentru tine; sau astepti sa-ti apara nevoia in trafic, ceea ce e mult mai dureros si mai costisitor.

  3. aprilie 22nd, 2010 at 13:41 | #3

    am sa iti ascult sfatul chiar daca nu simt ca este nevoie , nu am avut nici o data reflexul de a ma “infinge” la maxim in frane din prima pentru ca nu simt eficienta in franare , simt ca am deja implementata in instinct chestia asta dar totusi am sa fac si niste exerciti

Leave a Reply





stack